Am citit volumul lui Eugen Ovidiu Chirovici (Cartea oglinzilor, Editura Rao, 307 pagini, 2017) într-un weekend. Am început vineri seara şi după vreo 28 de pagini nu m-am lămurit prea tare, dar am adormit (după o zi agitată) cu gândul să citesc, mai departe, sâmbătă dis-de-dimineaţă.

M-am trezit devreme şi am reluat cu poftă până la pagina 127, aproape de jumătate. Deja era clar că n-aveam cum s-o mai las din mână. Povestea începea să se construiască… Ţineţi minte discul acela cu mii de faţete minuscule, mici oglinzi care împrăştiau lumina într-o discotecă din anii ’80? Cu siguranţă vă amintiţi de anii disco. Ei bine, imaginaţi-vă că un glob cade pe jos şi se sfărâmă, îşi pierde forma sferică, dar micile oglinzi, îndeajuns de mici pentru a nu se sparge ele însele, se împrăştie pe o suprafaţă cât sala discotecii din căminul cultural. Şi fiecare dintre ele păstrează o bucăţică de imagine. Ei bine, povestea nu e chiar aşa împrăştiată, nu sunt sute de oglinzi, dar să nu vă închipuiţi că puteţi citi romanul dacă nu sunteţi atenţi, foarte atenţi, la text, la nuanţe, la detalii. Personajele sunt construite treptat; mai corect spus: se dezvăluie treptat, neliniar şi unghiurile sub care sunt observate se modifică de la o parte a poveştii la alta (1. Peter Katz, 2. John Keller şi 3. Roy Freeman), de la un capitol la altul. Fără spoilere, doar o informaţie: Peter Katz e agentul literar care primeşte manuscrisul.

Articol apărut în Adevărul.ro, 13 februarie 2017.
Citeste mai mult: adev.ro/olbcrr